Casa Poporului
Pornind de la o idee mai veche, clădirea Palatului Parlamentului a fost construită în vremea lui Nicolae Ceauşescu într-o perioadă cu mari privaţiuni economice. Tendinţa dictatorului era, pe de o parte, de a concentra într-o singură clădire toate organele centrale ale statului, iar pe de alta, Ceauşescu îşi dorea o locuinţă sigură din punct de vedere seismic, care să reziste şi unui eventual atac nuclear.
Din punct de vedere arhitectural, Palatul Parlamentului este una dintre cele mai controversate clădiri din România: Anca Petrescu o identifica cu Palatul Buckingham din Londra şi Palatul Versailles din Franţa, iar arhitecţii vremii cu „micul Phenian”, având un stil eclectic, încărcat de elemente contradictorii.
Clădirea, în viziunea Ancăi Petrescu, se împarte în 3 registre principale: primul registru - zona sălilor principale, a galeriilor şi a cabinetelor; al doilea registru - zona de birouri; al treilea registru - belvedere, cu câte trei săli pe fiecare etaj.
Clădirea are o suprafaţă desfăşurată de 365.000 mp şi ocupă în Cartea Recordurilor locul 1 în lume la capitolul clădiri administrative (pentru uz civil), respectiv locul 3 în lume din punct de vedere al volumului; este cea mai grea şi cea mai scumpă din lume.
Alte dimensiuni ale clădirii: lungime – 270 m, lăţime – 245 m, înălţime – 84 m (peste cota 0), adâncime 16 m (sub nivelul solului), suprafaţa construită la sol – 73.615 mp.
Clădirea a fost construită cu materiale aproape în întregime româneşti, printre care : 1.000.000 mc de marmură, 550.000 tone de ciment, 700.000 de tone de oţel, 2.000.000 de tone de nisip, 1.000 tone de bazalt, 900.000 mc esenţe de lemn, 3.500 tone de cristal, 200.000 de mc de sticlă, 2.800 de candelabre, 220.000 mp de covoare, 3.500 mp de piele.
Întreaga construcţie este rezultatul efortului a peste 100.000 de oameni, cu aproape 20.000 de muncitori ce lucrau în trei ture 24 de ore pe zi, în perioadele de apogeu. De asemenea, între anii 1984 – 1990, 12.000 de soldaţi au participat la construcţie.
În urma campaniei de urbanizare, la scurt timp după cutremurul din 19775, şi a prieteniei cu Kim Ir Sen, conducătorul Nord Corean, Ceauşescu a iniţiat planul de a construi un nou centru politico-administrativ, pe zona dealului Uranus, partea înaltă a cornişei Dâmboviţei confirmată de specialişti ca fiind sigură pentru construcţia unor clădiri monumentale.
Începând cu 1980 s-a demolat o suprafaţă reprezentând a cincea parte din Bucureşti (4,5 km lungime şi 2 km lăţime), suprafaţă echivalentă cu câteva arondismente ale Parisului sau cu suprafaţa Veneţiei.
Deşi proiectul iniţial avea 80.000 mp, Casa Poporului a avut o arie desfăşurată de 5 ori mai mare.
Au fost distruse 20 de biserici, 8 au fost translatate, 10.000 de locuinţe au fost demolate, iar peste 57.000 de familii au fost evacuate. Au fost demolate: Mănăstirea Văcăreşti, Dealul sacru pentru istoria Bucureştiului de la Mihai Vodă, Spitalul Brâncovenesc, primul institut medico-legal din lume, Hala Unirii, Opereta din Piaţa Senatului, Arsenalul Armatei şi Muzeul Militar Central.
Deoarece soţii Ceauşescu nu pricepeau planurile de arhitectură, erau construite din polistiren machete la scara de 1/1000 a întregului Bucureşti, cu străzi, pieţe, blocuri, case şi monumente, redate în relief şi cu anumite detalii. Peste această machetă, era un pod rulant, pe care soţii Ceauşescu se plimbau şi dădeau indicaţii. Macheta era modificată după fiecare vizită a celor doi (aproape săptămânal).
În momentul Revoluţiei din 1989, clădirea era terminată în proporţie de 60%. Lucrările au continuat între 1992 – 1996, dar într-un ritm mai lent.
În anul 1993, printr-o Hotărâre a Camerei Deputaţilor s-a stabilit mutarea activităţii Camerei de la Palatul Patriarhiei la Casa Republicii. Un an mai târziu, în 6 mai 1994, printr-o altă Hotărâre a Camerei Deputaţilor în acest edificiu a fost înfiinţat Centrul Internaţional de Conferinţe.
În anul 2004, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la înfiinţarea Primului Senat al României şi de la instituirea sistemului bicameral în ţara noastră, a fost inaugurată noua sală de Plen.
La 27 de ani de la Revoluţie, clădirea care se dorea o construcţie care să preamărească socialismul, comunismul şi totalitarismul este astăzi simbol al democraţiei prin intermediul instituţiilor pe care le găzduieşte (Camera Deputaţilor, Senatul, Consiliul Legislativ, Curtea Constituţională).
mii metri pătrați
mii tone
candelabre
milion metri cubi
Clădirea Palatului Parlamentului rămâne, aşa cum bine a fost descrisă de Catherine Lalumiere, Secretar General al Consiliului Europei, „un palat al megalomanului, dar, de asemenea, o capodoperă a românilor”.
Sursa: Camera Deputaților
Istoria parlamentară
Istoria parlamentară în România începe cu anul 1831 când, în Țara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituțional denumit Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu, și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române.Regulamentul organic
- Țara Românească - Regulamentul organic- Moldova
O prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România evidențiază dificultațile creării statului democratic românesc, în condițiile unei societăți preponderent rurale, care s-a desparțit de tradițiile sistemului feudal târziu și cu mare greutate. Începuturile sistemului parlamentar se leagă chiar de istoria formării statului român modern, în condițiile în care prin Conventia de la Paris din 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt Razboiului Crimeii, se stabilea crearea pentru Valahia și Moldova a câte unei Adunări elective.
Într-un context politic intern și internațional complicat, al intențiilor domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea româneasca, apare „Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris” (1864) care consacră principiul bicameralismului, prin înfiintarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă. Legea electorală introdusă simultan cu instițutia parlamentară de tip bicameral împarte alegătorii în două categorii, după criteriul averii, respectiv alegătorii direcți, categorie în care erau incluse persoanele care plăteau o contributie de cel putin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de ani, știau carte, și alegătorii primari, categorie în care erau incluse persoanele care nu știau carte, dar care iși plăteau contribuția la veniturile statului.
Deschiderea Adunării elective de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, 29 februarie 1860Dupa forțarea abdicării domnitorului Al. I. Cuza, elitele politice pașoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral, având ca model Constituția belgiană din 1831. Parlamentul, alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat devine singurul organ legislativ, având rolul de a bloca eventuale tendințe spre autoritarism. Votul cenzitar a fost menținut pâna la finalul Primului Razboi Mondial. Votul universal, introdus în noiembrie 1918 a produs schimbări importante în viata politică a României interbelice.
Parlamentul a devenit cu adevarat independent de puterea executivă, căpătȃnd largi atribuții legislative și politice, începȃnd cu 1 iulie 1866, cȃnd a fost promulgată noua Constituție a Romȃniei, care ramȃne în vigoare pȃna în anul 1923. Din acest moment, deși sistemul electoral cenzitar de reprezentare în forul legislativ era inechitabil, Parlamentul va fi instituția politică fundamentală a societății romȃnesti. Cele mai importante acte adoptate de Parlament în acea perioadă și în istoria României moderne au fost Declarația de Independență din 9 mai 1877 și actele de unire de la sfârsitul Primului război mondial.
Spre a avea un cadru nou legislativ în vederea desăvȃrsirii unitații Romȃniei Mari, pe multiple planuri, Adunarea Deputaților și Senatul au votat, în zilele de 26-27 martie 1923, o noua Constituție, care întarea și mai mult rolul Parlamentului în viața politică a țării. Constituția stabilise, potrivit mesajului regelui Ferdinand din Parlament, la 15 octombrie 1923, "principiile fundamentale de la care trebuiau să purceadă de acum încolo diferitele legi de organizare, menite să așeze pe temelii puternice țara noastră marită". Prin Constituția din 1923 se menține sistemul bicameral, se întaresc funcțiile parlamentului, fiind exprimat principiul separației puterilor în stat. Legea fundamentală din 1923 consacră principiul monarhiei constituționale, întărind concepția potrivit căreia puterea emană de la națiune, iar membrii Parlamentului reprezintă națiunea.
Situația de confuzie după alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 și încredințarea mandatului unui guvern național-creștin au reprezentat începutul acțiunilor de lichidare a Parlamentului. Ceea ce regele Carol al II-lea nu reușise cu cȃțiva ani în urmă, a reușit la 10 februarie 1938, sprijinit de personalitățile politice care mai sperau ca, făcȃnd zid în jurul suveranului, ar putea înlătura pericolul fascist - atȃt cel intern, cȃt și cel extern - și preîntȃmpina pericolul de izolare a țării. Spre deosebire de multe țări din Europa, care trecuseră la dictatură ca formă de guvernamȃnt încă din primul deceniu interbelic, Romȃnia a reușit să se mențină ca monarhie parlamentară, ca un avanpost al parlamentarismului și liberalismului burghez, un timp mai îndelungat, prin capacitatea de rezistență a democrației românești.
În februarie 1938, pe fondul unor puternice tensiuni politice, regele Carol al II-lea, care a subminat rolul instituției parlamentare, a impus un regim de monarhie autoritară. Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atribuții. În toamna anului 1940, odată cu instaurarea regimului de dictatură militară, activitatea Parlamentului a fost suspendată.
În contextul intrării României în sfera de influență sovietică, inainte chiar de organizarea unor alegeri libere și reprezentative, potrivit angajamentelor Marilor Puteri de la Ialta (1945), puterea comunistă suprimă prin Decretul de lege nr. 2278 din iulie 1946 sistemul bicameral. Ulterior, prin Constituția RPR din 1948 se instituie modelul „democrației populare”, prin care separația puterilor în stat este eliminată, iar Marea Adunare Națională devine „organ suprem al puterii de stat”. Multipartidismul este eliminat de facto, situație care a însemnat instaurarea unui regim totalitar.
Prin Constituția din 1965, Marea Adunare Națională era definită drept "unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România". Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative. Prin actele emise de puterea revoluționară provizorie, România a revenit la sistemul parlamentar bicameral. Toate aceste teze se regăsesc în noua Constituție aprobată prin referendum în 1991 și revizuită în 2003.
Sursa: Camera Deputaților